1. Probabil, Sile, o să ne schimbăm cu rolurile. De obicei tu ești acel cu întrebările și ascultatul, astăzi eu voi fi. Cititorii noștri din Moldova nu te cunosc deloc, decât participanții la atelierele pentru psihologi, povestește, te rog, despre tine. Ce faci, cine ești, de ce crezi că luăm acest interviu de la tine?

Sunt psiholog de profesie, psihoterapeut sistemic de familie și cuplu, formator în activitățile de pasiune și pe lângă toate aste mai am și responsabilități de management, cele din urmă fiind activități întâmplătoare, cum le numesc eu. Lucrez în zona societății civile din `98-`99, din primul an de facultate. Am intrat în contact cu organizația din care și acum fac parte ca voluntar, la început nu am avut o perspectivă pe termen lung (zâmbește). Îmi amintesc și acum că organizația mi-a plăcut foarte mult pentru viziunea sa de interacțiune socială.

De ce nu ne împrietenim cu psihologii înainte de a pierde pământul de sub picioare? Aceasta e o atitudine de-a noastră în raport și cu alte servicii, și la medic ajungem tot doar atunci când avem simptome acute și apare disconfortul foarte mare, e felul nostru de a fi, probabil. Psihologul intră tot în zona aceasta a vindecării. Și atunci omul vine la psiholog când nu mai poate, nu mai are opțiuni. De multe ori la psiholog ajungi chiar și atunci când ești spre „final”. Apar și aspectele psiho-somatice ale unor oameni care umblă pe la toți medicii după care abia mult mai târziu ajung la psiholog, unde unele lucruri se pot rezolva în mod prioritar. Cu siguranță există și o mentalitate sau un limbaj comun că cei ajunși la psiholog sunt bolnavi mintal. Un lucru absolut greșit, evident.3. Cum se nasc stereotipurile, șabloanele, în special în mentalitatea colectivă și cum scăpăm de ele? Cum scăpăm de ele? Spre exemplu, prin intermediul evenimentelor din viață, atunci când prin experiența individuală ajungi să realizezi că stereotipul pe care îl ai nu este valabil. Dacă mă refer punctual la stereotipurile bărbaților legate de femei, multe dintre ele se schimbă în momentul în care bărbatul devine tată de fată. Sau în momentul în care intră în relație, este posibil ca anumite stereotipuri legate de femei să se schimbe sau să dispară ușor.Totuși, un om poate să schimbe un stereotip în momentul în care îl conștientizează și se educă. Este confortabil pentru noi, ca și oameni, să gândim în stereotipuri, pentru că avem soluția imediată la ceva anume. Pe de altă parte, stereotipurile ne blochează, ne determină atitudini, comportamente, iar în raport cu ceilalți ele devin discriminatorii, dezavantajează pe cineva, îi rănesc pe alți oameni. Și atunci ai o problemă care nu te influențează doar pe tine, dar îi afectezează și pe cei din jur. Trebuie să faci ceva cu asta. Și trebuie să fim sensibili la aceste aspecte, să le observăm, pentru ca ele să înceapă să se schimbe. O latură importantă vine din zona educației. Râmân la ideea că societatea civilă are un rol cu adevărat important, acela de a educa. Serviciile pe care noi le oferim ajung la o categorie de oameni, educația în schimb poate fi răspândită la un public mult mai larg. Și acesta este rolul esențial al oamenilor care lucrează în societatea civilă. În momentul în care omul vede că stereotipul din el afectează pe cineva, este reală această schimbare. Am trăit-o de multe ori cu cursanții mei care își schimbau comportamentul în mod autentic.

Este specifică intervenția aici. Or, orice categorie vulnerabilă sau persoană care cere ajutorul unui psihoterapeut are o vulnerabilitate în acel moment și are nevoie să o rezolve cumva. Fiecare caz este special în felul lui. În situația violenței în familie este absolut necesară formarea profesioniștilor pentru că e un domeniu aparte. Domeniul violenței în sine a fost normalizat mult timp în spațiul românesc, în societăți în general. La fel se întâmplă și în Europa chiar dacă acolo serviciile, legislația sunt mult mai evoluate, tot este prezentă violența, este suficient să ne uităm la statistici. Dinamica violentă a fost mult timp normalizată, acceptarea faptului că femeia este abuzată fizic, psihic, sexual; toleranța fenomenului în sine creează aceste tipare ale noastre, indiferent cât de bine ești format în domeniu, îți formează stereotipuri, prejudecăți, tipare comportamentale în interacțiune. Și atunci tendința și capcana în care intră foarte mulți specialiști este să judece, să devină suspicioși cu privire la situații și victimă, să blameze, chiar dacă nu o spun deschis, însă se simte în atitudine și intervenție. Sau de foarte multe ori, acești specialiști, fie bărbați sau femei la rândul lor au trăit și ei în familii violente, nu neapărat în copilărie, posibil și în situații curente/recente au fost expuși situațiilor abuzive. În aceste intereferențe apar blocaje și este foarte greu să ai o intervenție suficientă când mai degrabă ești subiectiv, prins, nu mai ai obiectivitatea de a sprijini omul care a ajuns la tine. Și revenind la întrebarea ta, toatea astea fac diferența delicată de a lucra cu victimele, de a nu intra în zona de protejare - și nu e nimic greșit în această zonă - doar că în diferite scenarii specialistul omite că pasul următor este să creezi autonomie, iar autonomia creează un grad de responsabilitate, de asumare, de luarea deciziilor. Și abia după aceeea am putea spune că aceste victime devin autonome, se desprind de vechile tipare și traume și au capacitatea să nu repete destin similar în alte relații.Este o categorie aparte, necesită specializare nu doar pentru psihologi, dar și pentru polițiști, avocați, judecători, asistenți sociali... Fiecare dintre noi provenim dintr-o societate patriarhală și chiar dacă nu am avut istorii de violență în propria familie, atunci cel puțin ne-am ciocnit cu poveștile patriarhale precum că bărbatul este cel care conduce, autoritatea, femeia este cea care trebuie să fie supusă, ascultătoare. Aceasta este suficient ca tu la rândul tău, fie ca și specialist sau nu, să nu ai intervenția potrivită și să manifești discriminare în raport cu ceilalți, să repeți aceste tipare.

Am să fac o introducere mai simplă. Când spui „traume” parcă sperii omul, e ceva ce pare foarte negativ și dur. Traumele, de fapt, sunt întâmplări/experiențe din viață care au un impact într-un fel emoțional sau fizic. Impactul pe termen lung rămâne cel emoțional, evident. Chiar dacă în trecut, spre exemplu, au fost cazuri când „ai luat bătaie”, urmele fizice ale acelei experiențe nu mai rămân decât pentru o perioadă scurtă de timp. Dar ceea ce însoțește această experineță - suferința, durerea, umilința la care suntem expuși, frustrarea, furia – toate aceste emoții rămân pe termen lung. De foarte multe ori le blocăm acolo, rămân tensiuni emoționale, puternice și se aciuează în noi pentru toată viața. Cu timpul sau la un moment dat observăm că avem anumite disfuncții în raport cu ceva. Aceste emoții se reactualizează într-un context anume, spre exemplu nu reușim să ne exprimăm în public. Și atunci așa se manifestă aceste întâmplări. În viața curentă nu mai suntem eficienți, funcționabili, productivi, nu ne reușește să obținem ceea ce ne dorim. Uneori, desigur, aceste întîmplări intră în zone mai grave, când apare anxietatea, depresia. E greu de spus cum ne dăm seama că avem traume, dacă le avem cumva. Sigur, putem ști că am trăit aceste experiențe neplăcute de violență, de abuz, de pierdere, care desigur la acel moment în viață credem că le-am depășit, însă poate vine momentul când te gândești că nu ești în regulă în anumite situații, atunci începi să cauți, să sapi, să cercetezi. Sau, cum spuneam mai devreme, s-ar putea să-ți dai seama contextual că ceva nu e bine cu tine, să nu înțelegi de unde vine și să faci ceva ca să descoperi că în trecut ai trecut printr-o situație traumantă. Pentru fiecare dintre noi este important aspectul de evoluție, atât personală, cât și profesională, pentru a trăi mai echilibrat cu noi și cu ceilalți.

Într-adevăr comportamentul violent în sine este o alegere, o opțiune, conștientă sau subconștientă. Este o strategie de comunicare nefuncționabilă pe care am învățat-o în trecutul nostru, în copilărie, în societate. Am învățat-o încă atunci să ar fi funcțională, adică dă rezultate, ajută. Complet greșit. Dacă în relația cu propriul copil o persoană nu are suficiente resurse ca să-l convingă de un lucru sau altul, nu are suficiente competențe de comunicare, atunci aceasta recurge la o strategie pe care în trecutul ei a văzut-o funcțională. Deci, în mine ar fi existat această informație precum că cineva mă certa, mă bătea și din frică făceam acel lucru, adică dădea rezultate imediat, era eficient. Exact așa se aplică și în raport cu partenera de viață, faptul că cineva a văzut că putea să obțină ceva de la mama sa doar aplicând forță și obținea imediat, din frică. Într-o situație similară din viață omul recurge la acele strategii pe care le știe că au funcționat, există în interior acest tipar, care dădea rezultate. Și-atunci nu se recurge la alte modalități non-violente, egale, parteneriale, firești în relații de iubire, și repetă în forma asta tipare disfuncționale. Violența în sine este învățată prin observarea modelelor din mediul în care provenim: familie, societate, diferiți actori precum mass-media, unde este foarte prezentă violența. Și atunci oamenii văd că lucrurile acestea funcționează așa cum sunt, cu așa atitudini, și nu mai depun nici un alt efort ca să găsească modalități non-violente. Această strategie violentă de comunicare este și nefericită, creează răni, atât celor expuși dar și celor care o practică. În sine, metoda violentă nu este productivă pe termen lung, majoritatea agresorilor ajung să rămână singuri. Și aceste persoane rămân singure din incapacitatea de a comunica altfel cu proprii copii.

Persoanele care au comportament violent le este greu să accepte acest fapt, nu acceptă că au o problemă și că comportamentul lor provoacă răni. Și, atenție, nu neapărat asemenea comportament este făcut din rea intenție. Mulți părinți zic că aplică violență din motiv că își iubesc copiii și nu vor să crească ca fiind niște „ratați”, și atunci aceștia, neavând alte mecanisme văzute în viață, aplică violența. Este impotant pentru acești oameni să conștientizeze și să apeleze la ajutor, aceste comportamente se pot schimba. Orice comportament învățat poate să fie deturnat. Însă toate astea cu o singură condiție, cel/cea care cere ajutor să fie perseverent(ă) în schimbare. De foarte multe ori când partenera/victima iese din relații abuzive, agresorul o caută, se jură că se va schimba din frică că va rămâne singur, însă toate acestea sunt pe termen scurt. Și atunci când agresorul recidivează, este foarte important pentru acesta să înțeleagă că trebuie să lucreze la acest aspect, să ceară susținerea specialiștilor. Și în momentul în care se schimbă relația cu cei din jur, atunci vine pacea, atunci poate oferi căldură, iubire, Ceea ce ar trebui din start să fie un lucru firesc. Din păcate, deși familia trebuie să fie locul sigur, mulți trăiesc în ea drama vieții lor – violență, teroare, abuz sexual, frică etc. De multe ori, cei prinși în poveste le este greu să vadă tabloul întreg și aici este rolul intervenției sociale care vine cu mesajul că este intolerant acest comportament, fie pe stradă sau în familie.

Așa cum mă gândesc, ar putea veni tot dintr-un aspect de inegalitatea de gen, este tot o formă de a-l domina pe celălalt, de a lua cu forța. De multe ori aud acest mit că dacă s-ar legaliza prostituția ar scădea violurile. Este absolut greșit. Oamenii care ajung să aibă un asemenea comportament optează pentru actul sexual în acea formă. În spatele acestui comportament se ascund o grămadă de frustrări, nemulțumiri, de complexe, de inferioritate, de a-și dovedi că, în raport cu femeile, sunt puternici, sunt bărbați. Violența sexuală este pusă la egalitate cu violența față de femei în general, intră în același mecanism de mentalitate la general. De foarte multe ori tendința socială este mai degrabă să accepte abuzul sexual, violul, decât sexualitatea. Adică sexualitatea este un tabu despre care nu discutăm, ceva rușinos, este intrigant pentru unii să afle că unele persoane au alte opțiuni sexuale decât ale lor și să le considere nepotrivite. Dar pe de altă parte este firesc și luat ca o normalitate ca o femeie să fie forțată. Și sunt nenumărate cazuri de viol în care comunitatea se adună în jur și să caute „explicație”, cu ce era îmbrăcată femeia, la ce oră era pe stradă, adică atitudini ale mentalității colective. Inclusiv aceste atitudini se regăsesc la oamenii care lucrează în instituții. Sunt momente în care specialistul sau specialista din aceste instituții (fie procurori, asistenți, psihologi etc.) manifestă același comportament în anchetă, cu aceleași întrebări: ce căutați acolo, în ce erați îmbrăcată și tot așa. Sunt atitudini incorecte, însă prin care un abuz este în totalitate validat, acceptat și tolerat.

(Derutat un pic, se plimbă cu ochii în jur apoi râde) Îți mulțumesc pentru apreciere. Este ceva prețios și în același timp derutant pentru mine. Mă dedic mult lucrurilor care îmi plac și uneori am rezultate bune. Cred și eu în ideea că oamenii au o misiune. E o întrebare la care încerc să reflectez și eu (zâmbește), dacă fac ceea ce trebuie să fac cu adevărat. Cred cu silință că, pentru ca lucrurile să se întâmple, trebuie să fii mereu în mișcare. Organismul nostru este creat pentru dinamică, de la micro sisteme până la întreg sistem al corpului. Trebuie să ne punem în mișcare și lucrurile se vor întâmpla, viața curge. Ești în locul în care trebuie să fii, întâlnești oamenii pe care trebuie să îi întâlnești. Particularizând acum, îmi aduc aminte cum doream să studiez dreptul. Eram foarte mult atras de justiția socială și îmi doream foarte mult să mă implic acolo unde sunt nedreptățile. Am picat examenul și așa am ajuns la facultatea de psihologie. După primul semestru am descoperit că îmi place foarte mult. Și tot așa am descoperit frumusețea psihologiei, era o îndrăgostire din asta vaporoasă, ca atunci când îi dai șansa cuiva. Și mi-am dat seama atunci că asta e ceea ce trebuie să fac.

Am mai multe chestii în minte și una este legată de libertate. Le doresc oamenilor să aibă curajul să fie ceea ce sunt într-un mod asumat și, dacă există ceva ce nu vă convine la propria persoană, să fiți apți de a schimba. Dacă, dimpotrivă, sunteți mândri de ceea ce sunteți, atunci să fiți plenari în acest sens. Foarte mulți oameni care vin la terpie, de diferite vârste, regretă lucrurile pe care nu le-au făcut, foarte puțini regretă lucrurile condiționale făcute în viață, acțiuni făcute în afara așteptărilor celorlați, în afara tiparelor. Asta e ceea ce simt acum să spun oamenilor, în acest context, esențial după părerea mea.