Suntem Coaliția Națională “Viața fără Violență” - rețea națională din 27 de organizații non-guvernamentale și instituții publice care are misiunea de a promova drepturile femeilor și copiilor, victime ale violenței în familie și de a reduce violența în familie și societate.
Ludmila Popovici: „Încurajez lumea să devină mai unită atunci când este vorba de un fenomen grav.”
Aprilie 2018. Peste pragul centrului RCTV Memoria am pășit cu emoții deosebite mai ales pentru că fenomenul torturii îmi este oarecum străin, ca și pentru mulți alții dealtfel, dar și pentru că RCTV Memoria este unicul centru de reabilitare compresivă a victimelor torturii și altor forme de violență, a persoanelor trecute prin traume extreme din țara noastră. Dna Ludmila Popovici, directoarea executivă a centrului, m-a întâlnit prietenos și mi-a făcut turul centrului. Aici am dat cu ochii de câțiva voluntari veniți de peste hotare. Printre cuvinte, dna Ludmila mi-a spus că centrul găzduiește voluntari în fiecare an, și că aceștia fac o muncă considerabilă. Am rămas încântată de această veste și pe această notă am dat startul interviului. Vedeți mai jos ce-a ieșit.
Povestiți-ne istoria acestui centru. Cine l-a fondat și de ce anume în domeniul torturii? Avem o poveste foarte curioasă și complexă. În anul 1999 aveam funcția de asistentă universitară la Universitatea de Medicină din țara noastră. În acea perioadă eram foarte preocupată de stundeții care sufereau de depresie și traume, studenți ai căror părinți erau plecați peste hotare... Fără să-mi doresc, eram implicată în diverse terapii cu studenții din anii doi și trei ce sufereau de depresii profunde. Apoi, discutând cu colegii mei, am constatat o realitate – avem prea mulți oameni ce sufereau de depresie, persoane cu sindromul post traumatic după războiul din Afghanistan și oameni trecuți prin războiul de la Nistru. Zilnic mă ciocneam cu aceste persoane și astfel am dezvoltat un interes pentru traumă și natura ei.Am descoperit atunci că la Iași exista un centru ce activa în acest domeniu și mi-am zis că neapărat voi deschide unul similar și în Republica Moldova. În acei ani, fie la universitate sau la alte instituții medicale, abordarea centrată pe traumă era trecută cu vederea. Deci, persoanele trecute prin traume din start erau diagnosticate fie cu depresie, anxietate sau altceva.
Toate acestea m-au motivat să caut resurse și posibilități pentru a deschide acest centru. Astfel, am avut noroc să fim parte a unui program al Consiliului Internațional de la Copenhaga, pentru ca mai apoi, împreună cu colegii de la București, aici mă refer în special la unul dintre fondator - Octav Doru, fundația ICAR, să punem pe roate acest centru. Inițial făceam parte din grupul de inițiativă, iar apoi am accepat funcția de director executiv.
Atunci aveam 36 de ani, lucram în paralel la noul centru și facultate. În 2001, am renunțat la cercetările mele, la teză, la catedră, la tot și mi-am continuat activitatea la RCTV „Memoria”. Mi-am continuat studiile la un masterat în psihologie clinică iar astăzi mă tentează să fac un doctorat în domeniul traumelor (zâmbește).Cine sunt totuși acești oameni care ajung la RCTV „Memoria”? Am divizat beneficiarii centrului în patru categorii:1. Victimele represiunilor politice – persoane care au fost exilate sau maltratate în Siberia, Kazahstan sau alte regiuni extreme; 2. Victimele recente ale torturii și ale altor tratamente inumane și degradante; 3. Refugiații și solicitanții de azil; 4. Victimele violenței în bază de gen – predominant femei.
Cu fiecare categorie în parte avem abordări diferite, dezvoltăm acum și un ghid care ne ajută să documentăm trauma din copilărie care, dealtfel, marchează profund viața de adult. Este regretabil că nu se acordă atenție traumelor din copilărie. Spre exempli, în procesul de lucru noi reamintim părinților că războiul pe care îl duc în divorț lovește crunt în copiii lor.
Pentru mulți dintre noi cuvântul „tortură” oarecum se asociază cu altă epocă, în perioada când viața umană nu avea valoare. Astăzi ce formă are tortura? Această percepție este larg răspândită. În primul rând, mulți oameni au o reticență față de cuvântul „tortură” și de fenomen în genere. Cazurile din 7 aprilie 2009 oarecum au readus în vizor fenomenul ignorat până atunci de jurnaliști și alți actori-cheie din societate.
Definiția completă o puteți găsi în articolul 1 al Convenției ONU împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse cu cruzime, inumane sau degradante. Este o definiție destul de largă care conține câteva componente. Tortura este orice act ce provoacă suferință fizică sau psihologică. În această definiție veți găsi neapărat și o altă componentă – reprezentantul statului - care a recurs la diverse metode fie pentru a obține informații sau alte scopuri. Metodele de tortură și violență intre-umană au aceleași clasificări: fizică, psihologică, economică etc. Diferența apare în cazul violenței în familie, atunci când agresorul este membru al familiei.În acest context, cum colaborați cu autoritățile?Să știți că de-a lungul timpului am fost persecutați, lipsiți de fonduri, bârfiți… Noi însă întotdeauna ne-am străduit să avem un limbaj în unison cu Convenția ONU.
Noi operăm cu un cadru legal internațional și ne-am străduit să nu construim baricade cu autoritățile ci dimpotrivă – să avem o colaborare bună în beneficiul cetățenilor. Un rezultat comun pe care aș dori să-l menționez este inițiativa de a oferi asistență psihologică în comisariatele de poliție.
Cine face parte din echipa RCTV „Memoria”? Echipa este destul de restrânsă. Aici activează un psihoterapeut, psiholog, doi medici, un director executiv, un asistent social, consilier juridic, asistent de proiect , contabilă și voluntari. Ce proiecte mari ați implementat de-a lungul anilor? Am avut diverse programe psiho-sociale pentru deținuți și deținute, programe pentru psihologi și asistenți sociali, am promovat abordarea centrată pe traumă în penitenciare, am promovat protocolul de la Istanbul ca și manual de investigare a torturii, un proiect privind tortura față de minori și lista poate continua.
Cum identificați cazurile de tortură? Metodele sunt diferite. Unii deținuți ne-au scris ei înșiși din penitenciare, în alte cazuri am fost anunțați decătre rude, jurnaliști, avocați, procurori etc.
Prin prisma activității pe care o aveți, ce doriți să le spuneți cititorilor noștri? Sunt un om care crede în oameni și vrea să schimbe ceva. Aș vrea să încurajez lumea să devină mai unită atunci când este vorba de un fenomen grav. Trebuie să conștientizăm că violența naște violență. Trăim într-o țară mică trecută prin multe greutăți și purtăm povara traumelor din trecut. Și fiecare dintre noi trebuie să depună efort pentru a avea o viață mai bună pe acest pământ.
Cine sunt totuși acești oameni care ajung la RCTV „Memoria”? Am divizat beneficiarii centrului în patru categorii:1. Victimele represiunilor politice – persoane care au fost exilate sau maltratate în Siberia, Kazahstan sau alte regiuni extreme; 2. Victimele recente ale torturii și ale altor tratamente inumane și degradante; 3. Refugiații și solicitanții de azil; 4. Victimele violenței în bază de gen – predominant femei.
Pentru mulți dintre noi cuvântul „tortură” oarecum se asociază cu altă epocă, în perioada când viața umană nu avea valoare. Astăzi ce formă are tortura? Această percepție este larg răspândită. În primul rând, mulți oameni au o reticență față de cuvântul „tortură” și de fenomen în genere. Cazurile din 7 aprilie 2009 oarecum au readus în vizor fenomenul ignorat până atunci de jurnaliști și alți actori-cheie din societate. 
Ce proiecte mari ați implementat de-a lungul anilor? Am avut diverse programe psiho-sociale pentru deținuți și deținute, programe pentru psihologi și asistenți sociali, am promovat abordarea centrată pe traumă în penitenciare, am promovat protocolul de la Istanbul ca și manual de investigare a torturii, un proiect privind tortura față de minori și lista poate continua. 
