Eseul „Seara în care l-am urât prima dată pe tata” a fost premiat în concursul Subiectiv, organizat de Moldova.org, cu unul dintre cele trei premii speciale acordate de Coaliția Națională „Viața fără Violență”.
Sub marea de întuneric, care inundase camera 113 din căminul B, mă zvârcoleam de câteva minute. În acea noapte de octombrie simțeam mai mult ca niciodată arcurile saltelei ponosite, care îmi masau violent discurile coloanei vertebrale.
Încă din copilărie aveam un somn ciudat – mă întorceam pe toate părțile, iar dimineața așternutul de pe pat semăna cu o cârpă cu care obișnuiam să spălăm podelele acasă. În acea noapte însă somnul meu agitat era provocat de un strigăt vulgar, pe care îl tot auzeam în timpane. Era o soleancă de înjurături, care se repeta din nou și din nou. Brusc am simțit cum stomacul mi-a ajuns în gât și m-am trezit. Era ora patru dimineața și eu stăteam sprijinit de peretele alb, sub privirea celor doi câini roșii de pe prosopul lui Ionuț. Ionuț era colegul meu de facultate și, la fel ca mine, era dinamovist din copilărie. La începutul anului universitar își amenajase un colț al lui, unde înșirase toate urmele iubirii lui necondiționate pe care o purta pentru echipa de fotbal Dinamo București (Dinamo București are stema 2 câini roșii, n.a.).
Am coborât atunci molcom pe scările căminului, am luat o cafea ieftină de la aparatul amplasat la parter și m-am așezat pe una din băncile din fața căminului. Am fixat atent un kent de contrabandă cumpărat „de la etajul trei” și am început să sorb lacom din cafea. Afară era o liniște asurzitoare, întreruptă din când în când de zgomotul mașinilor sau lătratul câinilor. În urechile mele răsuna încă acel urlet violent. Dar nu era un urlet oarecare, pentru că timbrul vocii îmi era destul de familiar. Nu era prima dată când acel coșmar îmi bântuia somnul, pentru că el îmi amintea de ziua în care l-am urât pentru prima dată pe tata.
Corpul meu, cu privirea ațintită la cum dansau frunzele de plop sub adierea ușoară a vântului, devenise o stafie, iar mintea tulbure se teleportase într-o seară de decembrie. Pe atunci aveam vreo 16-17 ani. Era o iarnă friguroasă, când tata, mahmur de-a binelea, a ajuns acasă. În momentul în care mâna lui a atins clanța ușii, inimile noastre au tresărit. Știam că ne așteaptă o nouă seară de teroare, dar în mintea noastră speram că această seară va fi diferită de celelalte. Am oprit imediat activitatea pe care o aveam, am stins luminile și ne-am pitulit în paturile noastre, cu speranța că își va vedea de treabă și ne va ignora.
A fost mai diferită, doar că nu așa cum speram noi. Astăzi nu îmi aduc aminte exact cum eu cu mama am ajuns în mijlocul drumului, dar scriind aceste cuvinte simt cum îmi tremură carnea pe mine. Eu în chiloți și mama în pijama, la minus 10 grade, stăteam în spatele unei porți grele din metal, încuiate pe dinăuntru. În acel moment gardul și poarta casei noastre se transformaseră în „zidul Berlinului”, iar un agent STASI, mascat în tatăl meu, patrula de-a lungul lui. Avea niște ochi întunecați, iar din gură ieșeau înjurături așa cum ies viespile atunci când le strici cuibul. Eu și mama eram speriați, umiliți, iar în același timp nutream o ură profundă.
Nu știu cine îl furase pe tata al nostru cel adevărat și nici nu îmi dădeam seama cum un agent STASI pătrunse în familia noastră. Cert este că în copilărie tata era eroul meu. Omul cel mai chipeș din sat și bărbatul care era cel mai bun la toate. Câtă pasiune puneam noi în acele scrisori pe care i le trimiteam când era la muncă în Soci, și cu câtă nerăbdare îl așteptam să vină mai repede acasă.
Învățasem să trăiesc cu această stare de spirit din casă. Cu gândul la faptul că urma să plec curând la studii și astfel să scap de acest coșmar, reușeam destul de bine să ard în interior toate nemulțumirile și frustrările. În acea seară însă crematoriul meu nu mai făcea față, așa că simțeam cum dracii, ascunși din zăpada înghețată, pătrundeau prin tălpile picioarelor în corpul meu. Mai apoi, cu o viteză fulgerătoare, migrau spre tâmple. Mi-am dorit să-l bat pe tata, mai ales că pe corpul meu se observau deja desene lăsate de flotări și bara fixă. Nu am făcut asta atunci și nu o voi face niciodată, iar astăzi îmi este rușine de acele gânduri.
Poate că începusem să-mi urăsc tatăl mult înainte de acea seară – atunci când mornăia pe sub nas refuzând să-mi dea voie la fotbal, atunci când îmi spunea că nu sunt bun de nimic, deoarece nu eram atras de mașini sau construcții, sau atunci când „mă prindea” cum mă uit la TVR1 și striga cu o ură mistuitoare: „român hrenovîi”. În acea seară însă umilința pe care am simțit-o m-a făcut să-l urăsc cu adevărat, sentimente pe care le-am împărtășit mulți ani de atunci. Ura pe care am purtat-o în mine mi-a înghețat inima. Am devenit o mașină de răzbunat, un om care căuta conflictul și care se simțea foarte bine când era în mijlocul lui.
Mă bucur însă că peste ani am reușit să trec peste asta, să învăț să iubesc și să împărtășesc și celor din jur câte puțină dragoste. Dar nu foarte multă, deoarece atunci când cineva îmi pune mâna pe suflet, simt încă durerea cicatricilor.
Știu cu siguranță că tatăl meu nu va citi aceste rânduri, dar dacă cumva mesajul meu va ajunge la el, vreau să știe că eu l-am iertat. Și frații mei l-au iertat. Chiar și mama l-a iertat. A rămas doar un fleac, să se ierte el singur.
Bursele speciale au fost acordate din programul de granturi al Coaliției Naționale „Viața fără Violență” lansat cu sprijinul financiar al Fundației OAK prin intermediul Fundației ARC.
