Eseul „Oprirea de urgență” de Lina Vîju a fost premiat în concursul Subiectiv, organizat de Moldova.org, cu unul dintre cele trei premii speciale acordate de Coaliția Națională „Viața fără Violență”.

 

Pe tărâmul basmelor din copilărie prințesa sfida orice obstacol, înfrunta amenințările cu o doză sănătoasă de curaj și vitejie. Dar ce se întâmplă atunci când magia se risipește și prințesa se trezește prizonieră într-un coșmar cumplit? 

Primăvara lui 2017, miros îmbătător de salcâm înflorit pe străzile Chișinăului. După un an epuizant la serviciu, mi-am adunat toate economiile și am hotărât să mă înscriu la cursuri pentru a obține permisul de conducere. Cu inima plină de nerăbdare și entuziasm, pentru a dobândi libertatea pe patru roți, eram pregătită să experimentez pentru prima dată senzația de independență.
Ora 08:30, străzile orașului erau învăluite într-un haos sonor, cu claxoane care păreau să rivalizeze cu căldura sufocantă. În fața școlii, îmi așteptam profesorul. Mă întrebam cum arată, ce fel de haine poartă și dacă este tânăr sau în vârsta. În timp ce fumam țigară după țigară, o voce jovială și prietenoasă m-a surprins: „tu ești la condus?” 

Am ridicat privirea, iar în fața mea un bărbat de aproximativ 33 de ani, scund, blond și uscățiv. „Presupun că da. Am o lecție care începe la ora 09:00 cu X”, i-am răspuns. S-a prezentat ca fiind persoana pe care o așteptam și mi-a propus să urc în mașină.
În liniștea mașinii de instruire auto, cu un iz atrăgător de portocale proaspete în luna mai, inima îmi bătea frenetic de nerăbdare. Cu toate acestea, ceea ce urma nu era nimic altceva decât un coșmar cu voce, brațe și chip care își va lăsa amprentele pe corpul meu. Dincolo de ferestrele aburite, am fost prinsă într-un labirint întunecat și scârbos, acolo unde instructorii auto depășesc granițele siguranței și adevărului, transformând drumurile într-un câmp minat al hărțuiri sexuale și un mediu de învățare plin de teroare și anxietate.
Cum să crezi într-un loc unde viteza devine o scuză pentru atingeri sfidătoare, iar opririle sunt preludiul unei umilințe greu de uitat? Iar la fiecare lecție, mașina de instruire se transformă într-un cuib al abuzurilor, iar volanul – simbolul captivității mele.
Am ajuns să cerșesc dreptul meu de a conduce. Când îi scriam instructorului pentru a-i solicita o lecție de conducere, răspunsul său era: „dacă ieși cu mine la o cafea, îți găsesc un loc în programul meu”. Într-o altă zi am primit mesaje la ore foarte târzii, în care el îmi spune că are o călătorie la Orhei și că eu aș putea să conduc. Aceste situații mă făceau să îmi dau seama cu claritate despre ceea ce se petrecea și care erau intențiile lui, dar eu rămâneam paralizată în fața acestor abuzuri.

Fiecare lecție se transformase într-o sursă de amenințare și dispreț. „Fa, ești o proastă! Eu când mă f… întâi mi se scoală. Eu când pocnesc din degete, se scoală. Uite- te! Vezi? Așa și aici, trebuie întâi să bagi cheia în contact”, cu un ton batjocoritor.

Îmi simțeam frica cum se înghesuia în fiecare por și atom al corpului meu. În viață, ne cuplăm centurile de siguranță pentru a ne proteja de pericolele de pe șosele. Dar ce se întâmplă atunci când pericolul se personifică în persoana instructorului auto?
Atingerile deveneau din ce în ce mai repetitive în momentul în care conduceam, atunci când nu puteam reacționa, iar mâinile lui spurcate și subțiri îmi atingeau umărul. Instructorul era îndrumătorul care îmi ghida traseul. De multe ori mă trezeam în zone pustii, departe de oraș, iar atunci senzația că degetele picioarelor îmi amorțeau de spaimă mă copleșea. Clipele în care siguranța mea era zdruncinată, asemenea pereților casei în urma unui scandal violent între mama și tata, m-au transformat brusc într-o ființă neputincioasă și vulnerabilă. Teama mea a atins paroxismul.
Aici am decis ca este timpul să abandonez și am invocat argumentul că vreau să conduc pe cutie automată.

La prima lecție cu noul instructor, în mașină am primit „sfatul”: „dacă depășești viteza de 60KM/h, palmele mele cărnoase îți vor atinge c…, iar dacă lași viteza mai jos de 30km/h, tot aceste mâini îți vor atinge «șireșile» (sânii). Aceste cuvinte mi-au sucit stomacul și mi-au făcut carnea să tremure de dezgust.
Persoanele care ar fi trebuit sa devină ghizii mei în această călătorie au devenit agresorii mei. O oră de conducere s-a transformat într-un act de violență, frică, confuzie și intimidare. Locul unde cuvintele au devenit arme, iar acțiunile insolente – urme adânci pe trupul meu. Simțeam cum încrederea mea în acești profesioniști a fost trădată și înșelată.
După două experiențe traumatizante, am decis să schimb din nou instructorul auto. Cu toate acestea, istoria s-a repetat, și m-am pomenit din nou într-un vortex.

„Fa, te-ai mânjât de зеленка” (verde de briliant, din rusă)”, cu referire la culoarea părului meu verde. „Cutia de viteză se schimbă cu нежность (delicatețe, din rusă) ca și când sugi p…, doar nu o muști.”
Te întrebi dacă va exista vreodată o ieșire din această spirală de abuz și teamă. Iar dacă încercam să le reproșez comportamentul, primeam replici de genul: „Tu ce, nu înțelegi gluma? Da’ și ești așa sensibilă?”
Prima mea experiență de a căpăta libertatea de mișcare s-a transformat într-un set de experiențe multiple de abuz emoțional și fizic.

Am renunțat! Am fugit! Am acceptat!

Această formă de abuz m-a afectat nu doar emoțional, ci a distrus și încrederea în propriile mele abilități, dar și în autoritățile care ar fi trebuit sa mă protejeze.
Trauma umilinței se înalță și acum în mine ca un munte de durere, care își sudează rădăcinile în mintea mea zbuciumată. Ceea ce am experimentat eu nu este un caz izolat. În timp ce scriu aceste mărturii, sunt conștientă că există și alte voci care trebuie să fie auzite. Pentru mine, dar și pentru vocile care sunt stinse din teamă, sau de „NU este nimic grav. A fost DOAR o glumă”.

Pentru a rezolva această problemă, educația și sensibilizarea sunt esențiale. Trebuie să promovăm o cultură de respect și egalitate de gen în școli, unde astfel de comportamente abuzive nu sunt tolerate. În plus, trebuie să creăm spații sigure și mecanisme eficiente de raportare, astfel încât victimele să poată cere ajutor și să primească suportul necesar pentru a depăși traumele.

Acum, când cuvintele mele mișună pe hârtie, mă întreb dacă am evadat cu adevărat din această înfricoșare. Deși nu am reușit să scap din mrejele ei, am învățat să o privesc în oglindă – protagonistă în propriul meu thriller emoțional.

That didn't happen. 

And if it did, it wasn't that bad. 

And if it was, that's not a big deal. 

And if it is, that's not my fault. 

And if it was, I didn't mean it. 

And if I did, you deserved it. 

The Narcissist's Prayer (by Dayna Craig)

Ilustrație de Dana Dubălaru
Text publicat inițial pe Moldova.org

Bursele speciale au fost acordate din programul de granturi al Coaliției Naționale „Viața fără Violență” lansat cu sprijinul financiar al Fundației OAK prin intermediul Fundației ARC.